Faţa neştiută a celui mai bogat român

Faţa neştiută a celui mai bogat român

În ultimul an, l-am întâlnit pe Ion Ţiriac de trei ori. O dată la Madrid, o dată la Bucureşti şi o dată la Abu Dhabi. Fiecare discuţie cu Ţiriac, cele de mai sus fiind prilejuite şi de interviuri pentru Gazeta Sporturilor,  este fascinantă şi te face să descoperi de fiecare dată un om aparent atât de misterios, dar pe atât de deschis când îl surprinzi într-un moment relaxat, departe de telefoane şi de business-ul său. Cum s-a întâmplat la Abu Dhabi, de exemplu, când am stat de vorbă cu Ion Ţiriac pe o terasă liniştită de la marginea unui teren de golf, în plin deşert…Şi în mijlocul unui emirat plin de şeici super-bogaţi, printre care, chiar şi cu miliardul său calculat de Forbes, Ion Ţiriac s-ar afla printre cei mai săraci… J  Urmăriţi, mai jos, un rezumat al celor mai interesante replici pe care le-am avut de la Ţiriac în ultimele întâlniri. Merită…

– Cum vă simţiţi, domnule Ţiriac, într-o asemenea lume a opulenţei,  la Abu Dhabi?

– Dacă faci o socoteală, oamenii ăștia au venituri de 100.000 de ori mai mari ca noi. Pentru ei e simplu să transformi, să faci ce vrei… Europa e o lume mică, a fost mereu o lume mai săracă decît aici… Bine, noi avem artă, cultură, artiști, dar astea se pot cumpăra…

– Spuneaţi că sunteţi uimit de cât de miraculous se dezvoltă totul în Orientul Mijlociu?

– Daa, aşa este… Ma uimesc puţine lucruri pe mine, am umblat prin toată lumea… Dar uitaţi-vă cum arată palatul ăsta de şapte stele din Abu Dhabi, sau ce terenuri de golf şi lacuri au făcut în plin deşert, sau circuitul de F1 din Bahrein… si multe alte exemple…

– Spre deosebire de alţii, sunteţi un businessman care înainte a fost campion…

– Da, eu am trecut de la hochei la tenis, apoi la coaching. Am luat niște copii de la grădiniță și i-am făcut mari. Un Villas, un Becker, un Ivanisevici, un Leconte, ei sînt, toți, copiii mei… Abia apoi am  trecut la evenimente. Și, cu toată modestia, turneul meu de la Madrid nu are egal în lume nici astăzi!

– Mulți zic că sînteți cel mai bogat român. Sau unul dintre cei mai bogați.

– Nu știu eu asta. Chiar nu ştiu cât valorează tot ce am. Eu știu că de la 14 ani muncesc doar cu mîinile și cu capul meu.

– Dar Ion Ţiriac este totuşi primul român din Forbes !

– Eu nu ştiu cum au calculat chestia asta cei de la Forbes. Eu ştiu că acum 20 de ani mă simţeam mai bogat ca azi, pentru că aveam timp să îmi cheltuiesc banii, să mă bucur de ei. Acum nu mai am.

– Spuneaţi că aţi realizat că sînteţi bogat cînd aţi început să nu vă mai uitaţi la preţurile din meniu, la restaurant…

– Da, aşa este… Dar pînă atunci…

– Cum era?

– Păi, mergeam în deplasări în Egipt, de exemplu, cu cîte 20 de kilograme de conserve după mine, ca să nu cheltuiesc diurna de 5 dolari. Iar la întoarcere aduceam tîrlici de gumă şi-i vindeam. Sau la Paris, stăteam cu Ilie în aceeaşi cameră, ca să economisim banii de cazare…

– Dumitru Dragomir povestea cum aducea video-uri şi bax-uri de cafea. Făceaţi şi dumneavoastră asta?

– Evident, mereu! Dar aveam nişte limite, fireşte. Eu şi Ilie am avut, recunosc, un statut privilegiat, mai ales pentru faptul că la revenirea în ţară puteam păstra paşaportul încă 28 de zile. Şi astfel plecam din nou. Altfel, formalităţile te omorau.

– Aveţi 72 de ani, nu v-a tentat tehnologia asta nouă, tablete, internet etc?

– Nu prea folosesc tableta, deşi am, şi nici computer… Ma descurc şi fără.

“Eu o pagină, alții cărți întregi”

– Știți ce a spus odată Samaranch despre dumneavoastră? Că sînteți la fel de puternic ca Briatore sau Ecclestone.

– A glumit! Ascultă-mă pe mine, managerii din sport, care au scris și au schimbat istoria, pot fi numărați pe o mînă, atît! Havelange, Samaranch, Ecclestone, McCormack (n.r. fondatorul IMG) și, poate, Blatter.

– Briatore?

– Repet, ceilalți nu intră în categoria asta. Nici eu! Poate am scris și eu o pagină sau două din istoria asta, dar atît. Și apropo de istorie, uite cît de repede se schimbă! Vorbeam cu Tănase, sau Năstase, cum îl cheamă (zîmbește), că noi am luat cîte 100 de dolari cînd am cîștigat la Roland Garros, iar azi, la Madrid, am premii de 10 milioane de euro.

– Ştiu că aveţi două mari pasiuni, vânătoarea şi maşinile de colecţie. Sau “hârburile”, cum vă place dumneavoastră să le spuneţi… J.

– Nu neaparat maşinile, ci maşinile foarte vechi. Să vă dezvălui ceva: anul ăsta am cumpărat zece hîrburi din 1940. Am trei oameni care le îngrijesc toată ziua, ele sînt jucăriile mele.

– Vă mai băgaţi la motor, în şort, cu mînecile suflecate?

– Păi, sigur, doar nu stau toată ziua în costum.

– Să trecem şi la cealaltă pasiune. Foarte multă lume vă critică pentru vînătoarea de la Balc.

– Mă lasă imun, ce să zic… Nici măcar nu pricep interesul ăsta așa mare pentru ce facem acolo. Eu doar îmi văd de treaba mea, știu că nu fac nimic greșit.

– Nimic greșit?

– Dom’le, e vorba de ignoranță, punct. Lumea este neinformată. N-o să stau acuma să explic ce este vînătoarea și cum este normală și respectată oriunde în lume. Iar presa, care eu zic că este cea mai mare putere în stat, este complet eronată în acest caz. De altfel, știi ceva? Presa chiar participă la degradarea actuală.

– De ce?

– Mediatizează toate acele certuri și bălăcăreli zilnice de la noi. Și nu, nu mă refer neapărat la sport.

Mutu, un exemplu trist

– La ce vă uitați la tv?

– În nici un caz la emisiunile astea! La noi, mulți politicieni nu fac altceva decît să stea pe la tv. Noroc că eu am o vîrstă și o situație care-mi permit să stau deoparte…

– Apropo, de ce ați ocolit politica în toți acești ani?

– Păi, numărul unu: trebuie să faci foarte multe compromisuri. Numărul doi: dacă ai puțină morală, cînd intri acolo tre buie să ai un simț de răspundere enorm, pentru 22 de milioane de oameni… Iar eu sînt suficient de inteligent încît să-mi dau seama cînd sînt prost și nu mă pricep la ceva.

– Fotbalul este alt domeniu de care ați stat departe…

– Fotbalul nu m-a atras nici cînd aveam Germania la picioare, în anii ‘80. Mă tot tentau de la Bayern, de la alte cluburi. Celor de la Bayern le-am spus că Beckenbauer e potrivit pentru a conduce clubul și am avut dreptate. Iar mulți chiar au copiat cîte ceva din ce am făcut eu în tenis. Cît despre fotbalul de la noi, chiar nu aș vrea să comentez.

– Tot timpul vorbiți despre profesionalism. Ați avea vreun sfat pentru Mutu, de exemplu?

– Mutu este un mare jucător, indubitabil. Este însă păcat și trist că nu își dă seama ce exemplu reprezintă el pentru generația tînără. Eu nu pot să admit la un sportiv să o ia pe alături, începînd de la doping la droguri sau viață socială. Cum nu accept nici ce a făcut un OJ Simson sau un Tyson. Sau chiar Agassi, cu ce a povestit în celebra lui carte. Păi, după ce recunoști că ai luat substanțe interzise, într-o societate cu legi normale ar trebui să se ducă ăia la el să-i bată la ușă, să-i zică “Băi Agassi, ia dă tu înapoi alea 30 de milioane cîștigate din tenis!”…

– Vorbeați de legi normale. Regretați legea impusă de dumneavoastră, cu suspendare pe viață pentru un sportiv la prima sa abatere de dopaj?

– Nuuuu!, cum s-o regret? Eu am dat acea lege la COR și aș impune-o, din nou, de încă 10 ori! Cum nu regret nici suspendările halterofilului sau atletei de la Sydney…

– Andreea Răducan?

– Regret manipularea care a avut loc în cazul ei. Nu știți asta, dar eu și acum am acasă fișa ei de control de la Sydney, care a plecat la laborator cu 62 de miligrame și s-a întors cu 100! În clipa aia, orice tribunal sau justiție trebuia să închidă cazul.

– Cum de-şi păstreză Năstase succesul, popularitatea atît de bine?

– Tănase ăsta al meu a schimbat tenisul la nivel mondial. L-a adus de la elita în alb, mai jos, la popor. Oriunde merge, lumea îl recunoaşte mai bine decît pe Sampras sau pe Becker. E şi avantajul tenisului, să zicem, faţă de gimnastică, pentru că la tenis stă camera foarte mult pe faţa ta.

– Ilie a amestecat geniul cu un temperament rebel. Poate fi asemănat cumva cu Mutu, din punctul ăsta de vedere?

– Vă rog nu-l comparaţi pe Mutu cu Năstase! Ilie este o entitate. Noi oricum eram o generaţie altfel, mult mai disciplinată. Abia dacă beam o bere duminica.

– V-am văzut la meciul cu Franţa, pe Naţional Arena. Vă place stadionul?

– E senzaţional! Păcat însă că nu e făcut unde ar fi trebuit, adică undeva la 5 kilometri în afara oraşului…

– Ce vă mai face astăzi fericit, domnule Ţiriac?

– Fericirea e ceva de conjunctură. Important este ca la culcare să-mi pot spune că am făcut o faptă bună în acea zi.

– Sînteţi un bunic bun?

– Cred că sînt un tată şi un bunic mediocru. Eu nu am lucrat cu program 8-16, ca să mai am timp de viaţa mea, eu muncesc şi acum 26 de ore pe zi. Dar încerc să mă împart cît pot cu ăia mici, care sînt senzaţionali.

– Ce v-ar lipsi să puteţi pilota un Boeing Jumbo 747?

– N-aş avea nici o problemă. Doar că ar dura ceva să obţin ratingul.

– De ce nu are tipul de afacerist Ţiriac urmaşi în România?

– Ba da, sunt o mulţime de tineri, poate mii, mai buni. E doar o chestiune de a fi în momentul potrivit la locul potrivit.

– Înţelegeţi decizia unui Chivu sau Rădoi de a renunţa la tricolor?

– Eu am fost mereu mândru să reprezint România ca sportiv. Şi am facut-o de vreo 400 de ori, şi la tenis, şi la hochei… Dar dacă ai 30 şi ceva de ani şi vezi că nu mai poţi sau că ai ajuns în vîrf şi nu mai ai unde urca, da, e de înţeles să renunţi. Pot veni alţii din urmă. Oricum, Chivu este cel mai bun exemplu de sportiv român.